Viata Cuviosului Parinte Ambrozie de la Optina, 2003

de SERGHEI CETVERIKOV

Autorul traducerii din limba engleza:
prof. Gratia Lungu-Constantineanu

Editie îngrijita de Protos. Teodosie Paraschiv

Tiparita cu binecuvântarea I. P. S. Serafim Joanta
Mitropolitul pentru Germania si Europa Centrala

Editura TEHNOPRESS

Iasi, 2003

CUVÂNT ÎNAINTE

Salutam cu bucurie traducerea si publicarea în limba româna a cartii „Viata Cuviosului Parinte Ambrozie de la Optina” (1812 - 1891). Dupa mai bine de 200 de ani de la moartea si 15 ani de la canonizarea Sf. Ambrozie de la Optina, cititorul are ocazia si bucuria duhovniceasca de a-i cunoaste viata si faptele sale si în limba româna.

Este o minune si un dar de la Dumnezeu ca semintele duhovnicesti sadite în sufletele calugarilor de catre Sf. Paisie Velicikovski (1722 - 1794), în obstea sa de la Manastirea Neamt, au rodit în tarina de la Optina, de unde au luminat mai bine de 100 de ani poporul rus, iar acum, prin mijlocirea cartilor rodesc în toata lumea ortodoxa.

Meritul de a avea astazi aceasta traducere este în primul rând al Fratiei Sf. Gherman de Alaska, care s-a îngrijit de tiparirea în engleza a monografiilor parintilor de la Optina.

Parintele Ambrozie ne încalzeste sufletul si ne aprinde de râvna duhovniceasca. Prin viata sa ne aminteste de rolul manastirilor în viata Bisericii si a societatii si al monahismului, ca element de rezistenta în apararea dreptei credinte si a moralei crestine.

În relatia monahism – societate distingem raportul parinte duhovnicesc – ucenic. Monahul desi se retrage din lume pentru a trai singur, el nu traieste pentru sine. Retragerea sa este determinata de dorul dupa Dumnezeu. El se retrage din lume, se desparte de lume, de duhul si grijile ei, si se apropie tot mai mult de Dumnezeu. El pleaca departe de lume, nu pentru ca uraste lumea, ci pentru ca o iubeste, si traind departe de lume o va ajuta cu rugaciunea sa.[1]

Monahul este cel ce se roaga pentru toata lumea; el plânge pentru întreaga lume, si aceasta este lucrarea lui de capetenie.[2] Monahul este cel despartit de toti si unit cu toti. Monahul chiar vietuind în pustie, departe de lume, el simte si traieste acut în Duhul Sfânt tragedia si suferintele întregii umanitati, mult mai intens decât cei aflati în lume si care nu cunosc harul dumnezeiesc de care se lipsesc si pe care îl ignora. El cerceteaza nefericirea societatii, îl doare inima de ea si se roaga mereu din inima pentru lume. Si astfel miluieste lumea cu rugaciunea.

Monahul se ingrijeste de mântuirea sa si de mântuirea tuturor celor vii si morti. Pentru monah dragostea adevarata, cea dumnezeiasca, se afla înlauntrul durerii pentru mântuirea sufletului sau si al durerii pentru mântuirea întregii lumi.[3]

Esenta voturilor sau a fagaduintelor monahale este lepadarea de lume sub cele trei aspecte: saracia, fecioria si ascultarea. Saracia reprezinta dezlegarea de bunurile materiale. Nu se are în vedere respingerea materiei ca pe ceva rau, ci dezlegarea inimii de orice dorinta de a detine un lucru. Fecioria reprezinta dezlegarea de trup, de patimile trupului, de pofte, de placerile trupului sub toate formele. De la aceasta treapta începe calirea intru rabdare. Ascultarea reprezinta dezlegarea de gânduri, de ambitii si de mândrie. Ascultarea, departe de a fi o acceptare a umilirii nejustificate sau a sclaviei, este mijlocul de educare al vointei, mijloc de educatie duhovniceasca, atunci când ai ca învatator un parinte duhovnicesc. Cele trei voturi corespund celor trei etape ale urcusului duhovnicesc: începator, practicant si nevoitor.

Cheia urcusului duhovnicesc este ascultarea de un indrumator duhovnicesc, avva sau parinte.

Relatia dintre îndrumatorul duhovnicesc si ucenic este relatia dintre parinte si fiu. Ea se bazeaza pe dragostea care-i leaga pe cei doi, si nicidecum pe o relatie juridica sau canonica exterioara, de subordonare. „Sa va iubiti unul pe altul asa precum Eu v-am iubit pe voi”.

Fara dragoste relatia decade la forma sa juridica, de subordonare, exterioara, relatie care nu mai are nici o valoare duhovniceasca.

Urcusul duhovnicesc presupune relatia de daruire reciproca, de ascultare întru daruire. Atunci când crestinul îsi gaseste îndrumatorul devine ascultator al aceluia în masura în care i se daruieste si i se deschide; în masura în care se lasa modelat. Aici trebuie sa adaugam un amanunt: nu admiratia te face ucenic, ci daruirea. Pentru ca numai în daruire si din daruire te supui si te lasi modelat.

La daruire si supunere se ajunge prin credinta: „dupa roade îi vei cunoaste”.

Crestinul îsi simte parintele ca pe un model lucrator de viata. El îti insufla putere si te înflacareaza ca sa-l urmezi. El este cel prin care îti descoperi vocatia, idealul de viata. Te descoperi pe tine si sensul vietii; îti descoperi talantii cu care te-a înzestrat Dumnezeu. În daruire fata de parintele duhovnicesc Duhul Sfânt te lumineaza si te întareste. Caci în aceasta relatie pe lânga lucrarea omeneasca este si lucrarea dumnezeiasca a harului. Sf. Siluan Atonitul zice: „Cel ce asculta s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu si, pentru aceasta, îi sunt daruite libertatea si odihna în Dumnezeu, si se roaga cu mintea curata, dar cei mândri si neascultatori nu se pot ruga curat chiar daca se nevoiesc mult.

Ei nu stiu cum lucreaza harul, nici daca Domnul le-a iertat pacatele. Dar cel ce asculta stie limpede ca Domnul i-a iertat pacatele, pentru ca simte în sufletul sau pe Duhul Sfânt”. Iar mai departe spune: „Ascultarea este de trebuinta nu numai monahului, ci si fiecarui om. Chiar si Domnul a fost ascultator. Cei mândri si cei care traiesc dupa rânduiala-de-sine nu lasa harul sa vieze în ei si, de aceea, n-au niciodata pace sufleteasca, dar harul Duhului Sfânt intra usor în sufletul celui ascultator si-i da bucurie si odihna”.[4]

Pentru ca „mare putere au rugaciunile unui duhovnic”. Pentru rugaciunile lui primim harul Sfântului Duh si bucurie de la Domnul Care ne iubeste si ne-a dat tot ce ne trebuie pentru mântuirea sufletelor.[5]

„Pentru sfintenie si desavârsire trei lucruri sunt necesare”, spunea Cuviosul Filothei Zervacos ucenicilor sai. „Pentru pregatirea urcusului duhovnicesc care calauzeste pe om la purificare si curatirea lui de patimile trupesti, pentru sfintirea, desavârsirea si unirea omului cu Dumnezeu se impun trei lucruri:

1. Viata crestineasca, dupa Dumnezeu a parintilor si bunul lor exemplu;

2. învatarea si educarea copiilor în frica de Dumnezeu, înca de mici, de la vârsta prunciei, de când copilul începe sa simta, sa înteleaga, sa asculte si sa vorbeasca;

3. îndepartarea de tovarasiile rele, de copiii certareti, neevlaviosi, necredinciosi, de tineri sau tinere si chiar batrâni cu astfel de comportamente, deoarece, dupa spusele vechilor întelepti, tovarasiile rele strica obiceiurile bune.”[6]

Spiritualitatea ortodoxa prin viata parintelui Ambrozie ne învata ca, dragostea crestina este împreuna traitoare cu suferinta cea din afara, dar ea vede si simte mult mai adânc. Ea patrunde tocmai în sufletul omului si vede acolo miezul suferintei – acea suferinta care nu se vindeca prin lucruri de suprafata, ci cere participarea sufleteasca a dragostei curate, reînsufletitoare, mântuitoare în numele Dumnezeului dragostei.

Parintele Ambrozie era daruit cu acest dar pâna la cea mai mare înaltime. Asa cum vom vedea, el usura si durerea trupeasca a omului cu mijloace de suprafata, dar împreuna cu aceasta, el împresura întregul suflet al omului cu simtirea dragostei.

Parintele Ambrozie ne arata ca sensul vietii este dragostea, dar nu acea dragoste omeneasca, lumeasca, fara de Dumnezeu care este urmata de o parte din intelectuali în spiritul occidentului, si care se arata prin mijloace superficiale de îmbunatatire a vietii, ci acea dragoste crestina adevarata, adânca, care îmbratiseaza sufletul întreg al semenului si vindeca, prin puterea de viata datatoare, ranile cele mai adânci si mai chinuitoare.

Parintele Ambrozie ne arata în chip limpede ca numai în Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxa, se afla plinatatea adevarului desavârsirii crestine lucratoare; numai aici se afla calea cea dreapta si adevarata catre viata vesnica; de aceea pentru oricine doreste sa fie desavârsit si sa sporeasca întru Hristos, pentru oricine doreste sa ajunga la viata cea vesnica, nu exista nici o alta cale decât Biserica lui Hristos – Biserica Ortodoxa, purtatoarea adevarului si a harului vesnic. Sf. Iustin Popovici zice: „Învatatura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostita de catre Sfintii Apostoli, de catre Sfintii Parinti si de catre Sfintele Sinoade asupra ereticilor, este urmatoarea: Ereziile nu sunt Biserica si nici nu pot fi Biserica. Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine, si mai cu seama Taina Împartasirii – aceasta Taina a Tainelor; fiindca tocmai Sfânta Împartasire este totul si toate în Biserica: Însusi Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, si Biserica însasi, ca trup al Lui, si îndeobste tot ce este Dumnezeu-omenesc”.[7]

Cuviosul Filothei Zervakos, îndemnându-si ucenicii sa ramâna statornici în adevarata credinta ortodoxa, zice: „Dar, în aceste zile viclene, în care toti s-au abatut de la credinta, Domnul Iisus Hristos n-a parasit Biserica Sa, pe care El Însusi a zidit-o si a întarit-o, încât portile iadului nu o vor birui. Razboita si primejduita de dusmanii vazuti si nevazuti care cauta s-o nimiceasca, totusi Biserica a promovat totdeauna barbati plini de credinta si iubire, cu multa râvna, barbatie, întelepciune, cumpatare si har în propovaduirea cuvântului lui Dumnezeu, care, ca niste lei, au urmarit pe vrajmasul de moarte al Bisericii Ortodoxe. Tot astfel, si acum si în vecii vecilor, nu va înceta sa arate astfel de barbati care nu-si vor pleca genunchii noului Baal – Papa si slujitorii sai.

Chiar daca toate neamurile si toate popoarele se vor închina fiarei care s-a ridicat din abis sa corupa pe cei ce locuiesc pe pamânt, ostasii lui Hristos, ai Bisericii Ortodoxe, vor cânta: Cu noi este Dumnezeu, întelegeti neamuri, si va plecati, caci cu noi este Dumnezeu”.[8]

Astazi lucrul cel mai de nevoie este ca oamenii sa afle un duhovnic, sa se spovedeasca, sa aiba încredere în el si sa se sfatuiasca cu el. Este absolut necesar – spune cuviosul Paisie Aghioritul -, ca orice credincios sa aiba duhovnic, care îl va povatui cu sfaturile lui si îl va ajuta prin Taina Marturisirii. Numai asa poate trai o viata duhovniceasca ortodoxa si poate fi sigur ca se afla pe drumul cel bun.[9]

Sa ne rugam ca acest duh de credinta smerita si curata, cu care era îndestulat Parintele Ambrozie, sa nu se împutineze, ci dimpotriva, sa se aprinda mai puternic în sfintele noastre mânastiri, asa încât acestea vietuind în acest duh sa arate parinti duhovnicesti plini de har si îndrumatori pentru poporul român dreptcredincios în aceste vremuri tulburi, în care duhul ratacirii, duhul lui Antihrist, al ecumenismului sincretist, bântuie tot mai puternic, încercând sa dezradacineze din sufletele crestinilor dreapta credinta si nadejde în Dumnezeu.

„Sa urâti toata greseala, erezia si învatatura potrivnica Bisericii Ortodoxe, ca niste buni ostasi ai lui Hristos, ca sa luati cununa cea nestricacioasa în ceruri. Amin”.[10] 

[4] Cuviosul Siluan Athonitul, Intre Iadul Deznadejdii si Iadul Smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 134.

[5] Ibidem, p. 120.

[7] Sf. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxa si ecumenismul, Manastirea Sfintii Arhangheli - Petru Voda, 2002.