Sfârsitul verii (13 august 1934) si-a pus parca amprenta pe firea si gândirea, cautarea si aflarea rostului vietuirii pe pamânt, în sensul maturitatii, al asumarii responsabilitatilor fata de sine si fata de altii, fata de Dumnezeu; de aceea as spune ca el fusese matur dintotdeauna. Daca întelegem copilaria ca puritate, sinceritate, ascultare fata de cei mari, atunci Eugene Rose a fost toata viata copil, tot asa cum a fost toata viata matur.

Fiind daruit cu o inteligenta de exceptie, considerat un tânar “geniu” potrivit pentru o stralucita cariera în stiinta sau matematica, a fost totusi, licentiat în limbi orientale, a vizitat diferite temple orientale, a studiat filosofia si religiile orientale traditionale, primind titlul de master în limbi orientale.

Cunoscuse crestinismul din copilarie, mama sa frecventând biserica protestanta. Apoi a primit cunostinte despre Scripturi la biserica presbiteriana, în apropiere de casa sa. In liceu interesul sau religios a încetat. Pentru a compensa lipsa religiei, Eugene si-a îndreptat avântul pentru cunoastere catre stiinte.

Ca student era foarte interiorizat, îi placea sa asculte muzica culta. În orele sale de tacere, Eugene traia clocotul cautarii de sine, al rostului vietii. Razvratirea sa launtrica atingea uneori cote greu de tinut sub control. Cu cât Îl respingea mai mult pe Dumnezeu, potrivit logicii sale, cu atât alerga mai mult spre El. Nu as spune ca era un om al contrastelor, ci mai degraba, ca nu era omul jumatatilor de masura, cauta adevarul, absolutul, desavârsirea, si nestiind o vreme unde se aflau toate acestea, credea ca a gasit raspunsul undeva, dar simtind ca totusi nu este acolo, se razvratea, suferea, se chinuia.

Dar, “Cand am intrat într-o Biserica Ortodoxa pentru prima oara (o biserica ruseasca din San Francisco) s-a întâmplat ceva cu mine ce nu mi se mai întâmplase în nici un templu budist sau în vreun alt templu oriental. Ceva în inima mea mi-a spus ca eram acasa, ca toata cautarea mea luase sfârsit.

Odata ce strângeam legatura cu ortodoxia si cu credinciosii ortodocsi, a început sa intre în constiinta mea o noua idee: ca Adevarul nu era numai o idee abstracta, cautata si cunoscuta cu mintea, ci era ceva personal – chiar o Persoana – cautata si iubita cu inima. Si asa, L-am cunoscut pe Hristos.”

Simbolica este si primirea lui Eugene în Biserica Ortodoxa, în Duminica Fiului risipitor, la 25 febr. 1962. Iar “când a primit cea dintâi Împartasanie cu Sfintele Taine a simtit în gura gust ceresc, dumnezeiesc, care a tinut vreme de o saptamâna.

În San Francisco a devenit ucenic al unuia dintre cei mai sfinti barbati ai veacului al XX-lea, Sf. Arhiepiscop Ioan Maximovici, ierarh cunoscut în toata lumea ca facator de minuni, ascet, „nebun pentru Hristos”, parinte al orfanilor, si izbavitor al celor împovarati. Cu acest barbat nepamântesc drept povatuitor, Eugene a patruns în ceea ce avea sa numeasca mai târziu „gustul” sau „mireasma” ortodoxiei, cu neputinta de grait prin cuvinte. A mers de-a dreptul la miezul si inima crestinismului nestricat, din lumea cealalta.

Vazând în tânarul Eugene un posibil urcus, fara de asemanare, Arhiepiscopul Ioan s-a straduit cu deosebire, sa-l pregateasca pentru o viata de slujire în Biserica. Eugene a absolvit acest curs în fruntea tuturor, desi toate cursurile s-au tinut în limba rusa, iar Eugene era doar convertit în aceasta clasa. Îndata dupa ce a terminat Eugene, Arhiepiscopul Ioan a pus capat cursului, ca si cum l-ar fi pornit numai pentru a-i da lui Eugene învatatura teologica dreapta, traditionala.”

O alta piatra de temelie duhovniceasca a aflat-o Eugene la sfântul român Paisie Velicikovski, dar nu direct, ci prin scrierile sale. Eugene l-a iubit ca pe un duhovnic viu si l-a urmat cu dragoste ascultatoare, pastrându-si pacea launtrica, cu care l-a daruit Dumnezeu dupa ce cunoscuse chinurile zbuciumului sufletesc.

“Eugene a vrut sa-si dedice restul zilelor vietii sale ca sa aduca Adevarul Sfintei Ortodoxii contemporanilor sai. Împreuna cu un tânar rus, Gleb Podmosenski, a întemeiat o obste misionara, închinata celui dintâi sfânt ortodox din America, Sf. Gherman din Alaska. În 1964, fratii au deschis un magazin de carti ortodoxe în San Francisco si au început sa publice revista „The Orthodox Word” (Cuvântul ortodox), tiparind fiecare numar la o tiparnita foarte primitiva. Au început toate aceste lucrari cu binecuvântarea si încurajarea Arhiepiscopului Ioan Maximovici.

Dupa plecarea la Domnul a Arhiepiscopului Ioan, în 1966, Eugene si Gleb au început sa caute o bucata de pamânt în pustia din California de nord, unde au continuat sa tipareasca „The Orthodox Word”, si în acelasi timp au patruns în nevointele ascetice101 de-a lungul veacurilor. Arhiepiscopul Ioan le binecuvântase si aceasta lucrare, nu cu multa vreme înainte de plecarea sa la Domnul. Înalt Prea Sfintia sa le spusese lui Eugene si lui Gleb ca socotea ca cei doi vor întemeia o mânastire misionara în nordul Californiei.

În 1969, Eugene si Gleb s-au asezat pe o coasta muntoasa retrasa („Noble Ridge”) lânga oraselul Platina, California, aducând cu ei tot echipamentul de tiparit. Dupa un an de singuratate si nevointe pustnicesti, la 27 octombrie 1970, au fost tunsi în monahism de catre Arhiepiscopul Antonie Medvedev de San Francisco si America de apus. La calugarie, Eugene a primit numele Sfântului rus Serafim de Sarov, iar Gleb a primit numele Sfântului Gherman din Alaska, iar noua mânastire a primit de asemenea hramul dupa Sf. Gherman. Smeritul batrân, Arhimandritul Spiridon Eftimov, i-a fost „nas de calugarie”, luându-l sub mantie la tundere. Pr. Spiridon fusese ucenic al Arhiepiscopului Ioan, si ca învatator, Dumnezeu îi daduse darul înainte vederii. În anii care au urmat, Pr. Spiridon i-a vizitat pe calugari de câte ori i-a stat în putinta, dându-le sfaturi duhovnicesti de mare pret si ajutându-i sa aseze noua Mânastire din Alaska pe o temelie duhovniceasca trainica.

Parintii Serafim si Gherman au cautat povatuire duhovniceasca si la Episcopul Nectarie Kontzevitch din Seattle, ucenic al Batrânului Nectarie de la Mânastirea Optina din Rusia. Episcopul Nectarie se bucura foarte mult sa viziteze noua mânastire din nordul Californiei, care îi amintea de mânastirile din padurile Sfintei Rusii. El a scris într-o scrisoare,  „la Platina salasluieste duhul de la Optina. În acelasi timp i-a atentionat pe Parintii Serafim si Gherman sa nu cada în mândrie. ’Sa nu socotiti ca toate cele câte le aveti sunt prin ostenelile ori vrednicia voastra,’ le spunea Prea Sfintia sa. ‘Este un dar de la Dumnezeu!’”

În miezul naturii lui Dumnezeu, duhul Parintelui Serafim a început sa prinda roada. Si-a ridicat o chilioara în padure si acolo s-a adâncit în rugaciune si în scrierile Sfintilor Parinti, de Dumnezeu insuflate. Prin curatire launtrica treptata, prin osteneala ascetica si razboiul nevazut, a început sa agoniseasca minte si inima, chipul cugetarii si cel al simtirii învatatorilor si al vazatorilor cu duhul de odinioara si avea o legatura adânca cu natura si cu animalele, si pretuia fiecare zi, când putea sa stea la Noble Ridge. S-a simtit doar pelerin pe acest pamânt si se pregatea cu râvna pentru viata de dincolo. Câteva împrejurari au marturisit despre comunicarea lui cu cei din lumea cealalta, mai ales cu parintele sau duhovnicesc, Sf. Ioan Maximovici, plecat la Domnul.

Din salasluirea sa în pustia muntelui, Pr. Serafim a alcatuit o multime de carti si reviste care au slujit pentru a aseza întelepciunea traditionala în contextul modern. A scris, a tradus, a cules litere, a tiparit si cele scrise le-a trimis în toata lumea, unde, întreaga lor semnificatie avea sa se vada dupa adormirea sa întru Domnul. Neirosind niciodata nici o clipa, parea îndemnat sa puna plinatatea Adevarului la îndemâna întelesului omului modern dezradacinat, împrastiat în toate partile, înainte de a fi prea târziu. Vazând mai înainte vremurile apocaliptice care ne stau în fata, zicea: „Este mai târziu decât socotiti! De aceea, grabiti-va, sa faceti lucrarea lui Dumnezeu.”

Pr. Serafim a fost hirotonisit diacon la 2 ianuarie 1977, iar la 24 aprilie 1977, în Duminica femeilor mironosite, a fost hirotonisit preot. Cele doua hirotonisiri au fost savârsite de catre mai sus pomenitul Episcop Nectarie din Seattle.

Cu toata dragostea pe care o avea Parintele Serafim pentru singuratatea pustiei, si cu toata aplecarea sa catre o stare de însingurare si cugetare filosofica, si-a petrecut ultimii ani întru lucrare pastorala tot mai mare. Era foarte iubit de catre fiii sai duhovnicesti pentru întelepciunea sa simpla si putinta sa de a întelege suferintele oamenilor. Unii oameni erau uimiti sa afle ca acest om care era atât de neschimbat în buna sa asezare duhovniceasca, atunci când începea sa scrie despre înselarile duhovnicesti care îi pot duce pe oameni la ratacire, putea fi în acelasi timp si foarte întelegator, când avea de a face cu o persoana cazuta în pacat.

O boala scurta si naprasnica l-a luat pe Pr. Serafim din lumea aceasta pamânteasca la 20 septembrie 1982. Avea numai patruzeci si opt de ani, aflându-se întru toata taria puterilor sale. În cosciugul din biserica simpla a mânastirii, chipul sau raspândea o stare de liniste nepamânteasca, marturisind pentru pacea pe care o aflase cu Dumnezeu. Era atât de stralucitor - cu adevarat, ca de aur - încât copiii nu se puteau desprinde de sicriul sau. Taina mortii si a vietii de dincolo - la care cugetase cea mai mare parte a vietii sale intelectuale - nu mai era acum o taina pentru sfintia sa. Ajutorul pe care sfintia sa l-a dat din lumea cealalta fiilor sai duhovnicesti, a început sa marturiseasca minuni.

De-a lungul zilelor vietii Parintelui Serafim, cartile sale au fost cunoscute de un numar destul de mic de oameni din tarile vorbitoare de limba engleza. Cu toate astea, în cele doua decenii care au trecut de la plecarea sa la Domnul, scrierile sale au avut o mare înrâurire în lumea întreaga. Fiind traduse în câteva limbi - rusa, greaca, româna, sârba, bulgara, georgiana, franceza, letona, poloneza, italiana si malaialama (în sudul Indiei) - cartile sale au schimbat vieti fara de numar, cu adevarul lor neabatut. În Rusia, în vremea reprimarii comuniste a literaturii duhovnicesti, Ortodoxia si religia viitorului si Sufletul dupa moarte au fost raspândite în ascuns, scrise la masina, ajungând sa fie cunoscute de milioane de oameni. Odata cu încetarea prigoanei religioase, cartile si articolele sale au fost publicate în Rusia în tiraje de masa, si s-au gasit de vânzare pretutindeni - chiar si pe standurile de carti din metroul din Moscova.

Pe lânga cele doua carti pe care le-am pomenit, lucrarile publicate ale Parintelui Serafim cuprind Revelatia lui Dumnezeu în inima omului; Împaratia Cerului, Crearea lumii si omul începuturilor; Nihilismul; si Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxa. Toate aceste carti, în afara de Locul Fericitului Augustin, au fost publicate mai întâi de Mânastirea Sf. Gherman, dupa plecarea la Domnul a Parintelui Serafim. Obstea pregateste acum publicarea altor carti scrise de Pr. Serafim, cuprinzând articolele si conferintele complete, si lucrarea sa cea mai cuprinzatoare An Orthodox Survival Course (Curs de vietuire ortodoxa).

Crestinii ortodocsi de astazi îl socotesc acum pe Pr. Serafim ca fiind esenta în lucrarea de restaurare a rânduielilor duhovnicesti traditionale ale crestinismului adevarat. El este lumina de nadejde în fata unui viitor nesigur. Prin publicarea cartilor sale în limba româna, tot mai multi credinciosi se pot întari întru sfânta credinta ortodoxa, pregatindu-se pentru Împaratia cea cereasca si viata vesnica, dimpreuna cu Domnul nostru Iisus Hristos.”

Nu pot spune ca Serafim Rose se adreseaza unor anumite categorii de cititori, pentru ca el se adreseaza tuturor, indiferent de vârsta, de nivelul de cultura, de treapta duhovniceasca, de râvna, de nadejdea sau deznadejdea sufleteasca. De ce? Pentru ca ofera tuturor acestor categorii, printr-un limbaj dulce sufletesc, margaritarele duhovnicesti ale vietii sale simple, dar extrem de profunde, jertfelnice. Fiecarei categorii si fiecarui om din fiecare categorie, Serafim Rose îi daruieste ceva, ceva de care acela are nevoie constient, sau poate uneori inconstient – devine constient când primeste un raspuns la o întrebare neformulata înca, atunci când primeste pilda adevarata de viata duhovniceasca simpla, dar în acelasi timp înalta, smerita, dar profunda.

Serafim Rose nu ne spune cum sa ne pocaim pentru pacatele noastre, dar îl vedem si îl simtim suferind pentru ca fusese departe de Dumnezeu. Cu taria cu care îl respingea pe Dumnezeu odinioara si cu care se razvratea, mai târziu a suferit, a plâns si a nadajduit.

Serafim Rose acorda o mare importanta masurii, gradarii, sistemului de valori, ca baza atât pentru viata sociala cât si pentru cea duhovniceasca. Astfel, atunci când un tânar foarte înflacarat vine la calugarul Serafim cerând îndrumare pentru urcusul duhovnicesc, simplu si smerit, Parintele Serafim îi recomanda sa citeasca “David Copperfield” de Charles Dickens. Iar când un student la filosofie vine cu o lucrare despre Kant facuta de el, pentru ca fusese foarte apreciata la universitate, si voind sa afle si parerea Parintelui Serafim, acesta spune ca nu stie lucrurile astea.

Serafim Rose nu le explica oamenilor cum sa creada în Dumnezeu si cum sa se roage, nici cum sa se converteasca, dar atunci când a slujit la Noble Ridge, la parterul unui bloc, priveghere de toata noaptea, dupa ce atârnase icoane si aprinsese lumânari si mireasma de tamâie se ridica în sus, femeia, care coborâse sa duca gunoiul, a ramas la privegherea de toata noaptea, caci nu mai traise niciodata, ca atunci, în alta lume, nu cunoscuse niciodata ortodoxia. Apoi a urmat botezul ortodox pentru acea femeie.

Unii spun ca Serafim Rose pune prea mare accent pe suferinta în ortodoxie, când ar trebui sa manifeste mai multa toleranta. Cine cunoaste sfintii parinti si cine îl cunoaste pe Serafim Rose care i-a urmat pe sfintii parinti, vede clar ca suferinta la el nu este chin, nu este tortura, nu este iad.

La Serafim Rose suferinta este plângerea pentru departarea de Dumnezeu, este parerea de rau pentru timpul pierdut fara Dumnezeu, care se îmbina cu bucuria nemasurata a aflarii lui Dumnezeu si cu dragostea de Dumnezeu. Si iarasi spun ca Serafim Rose nu este un om al contrastelor. Aceste laturi ale lui Serafim Rose, care par opuse, sunt traite separat, cu mare intensitate, dar în acelasi timp; si înca ceva, aceste doua laturi opuse, se adâncesc una pe cealalta, se sprijina, si fiecare în parte devine conditia de existenta a celeilalte. Caci, nu poate cineva sa-L iubeasca pe Dumnezeu si sa stea departe de El, sa-L supere si sa mai aiba si liniste. Dumnezeu, atunci când noi L-am acceptat sa-L iubim si sa-L urmam, ne cheama neîncetat, se afla în noi, si traim si noi, cu intensitate, cele doua sentimente opuse simultan – de parere de rau pentru timpul pierdut fara El, si de dragoste pentru El. De aici vine nadejdea.

Merita sa-l citim pe Serafim Rose? Merita. Pentru ca un asemenea om de exceptie ne învata si pe noi cum sa fim de exceptie. De fapt el reprezinta valoarea autentica, dar într-o societate în care sistemul de valori este rasturnat, în care oamenii s-au îndepartat de Dumnezeu, în care oamenii s-au obisnuit sa considere ca tot ceea ce conteaza este acum si aici, când oamenii îsi aleg ca mod de viata ceea ce vad la exemplele negative de viata, prin imitatie, pentru ca pur si simplu aceasta este nota generala; într-o asemenea societate, Serafim Rose este o exceptie. Si apoi, de ce sa doreasca oamenii sa fie la fel ca toti, când Dumnezeu ne-a creat pe fiecare în parte unicat? Sa-l citim pe Serafim Rose ca sa vedem la el cum si-a gasit identitatea si relatia sa cu Dumnezeu.

Un alt motiv pentru care merita citit Serafim Rose în traducerea de fata, este limbajul dulce duhovnicesc, este duhul ortodox al lui Serafim Rose, care ne da încrederea ca nu suntem singuri, ca el si sfintii parinti sunt cu noi, întarindu-ne. Este la el o caldura sufleteasca, un firesc, o smerenie autentica, si chiar ne sugereaza ideea fericirii pamântesti – sa nu-ti doresti ceva de care nu ai nevoie, este vorba de o stare launtrica de pace, de ascultare de Dumnezeu, în mijlocul numeroaselor preocupari pe care le avea. Iar dupa ce mai înaintam în viata duhovniceasca, tot de la el aflam cum sa traim aici, pe pamânt, în starea lumii de dincolo.

Si sa mai spun un motiv pentru care trebuie citit Serafim Rose, multi l-au descoperit si lucrarile sale au fost traduse si publicate în mai multe limbi: greaca, sârba, româna, bulgara, georgiana, letona, poloneza, italiana, franceza, malaiami (în sudul Indiei). Sa ne bucuram si sa-i pomenim în rugaciune pe cei care s-au ostenit sa-l traduca, sa-l citim si sa-l urmam.

Si daca avem evlavie la sfintii români si credem ca ei ne pot ajuta cu rugaciunile lor sa mergem pe drumul îngust al nevointelor catre mântuire, pe care ei ni l-au aratat prin felul lor de vietuire, si daca aflam ca un filosof cu o minte de exceptie a veacului XX a lasat toate perspectivele luminoase ale lumii acesteia pentru nimic altceva decât osteneli, si daca mai aflam ca Serafim Rose l-a descoperit si s-a hranit duhovniceste din pilda de vietuire ortodoxa a Sfântului Paisie Velicikovski, atunci sa ne grabim sa primim înapoi de la calugarul american Serafim Rose ceea ce el a primit cu dragoste de la Sfântul Paisie de la Neamt.

Si apoi, sa cautam traducerile cele mai bune, în care limbajul duhovnicesc se uneste cu duhul duhovnicesc îmbunatatit al celui care a tradus.